Miopie

Primăvara își face târziu apariția. Timidă ne încălzește obrajii dându-le o culoare roșiatică. Oamenii după o iarnă așa de geroasă s-au săturat să hiberneze în apartamentele lor asemeni unei cutii de chibrituri. Sătui de mâncarea și desertul oferit de televizor, aerul de afară atrage precum un magnet.

Găteala de primăvară

Toți oamenii din oraș și-au dat întâlnire la aceeași oră, în același loc. Căldura a adus odată cu ea și praful înecăcios care îți întunecă vederea. Tragi aer în piept și înghiți mai mult praf decât aer simțind „leagănul respirației din piept” (expresie dată de Herta Muller). Acesta este doar începutul...

Parcurile sunt pline, oamenii au ieșit la plimbare singuri în căutarea unui prieten, în grupuri pentru a dezvolta relația lor de prietenie, în familie alături de copii pentru o plimbare și la puțină mișcare sau în cupluri îndrăgostite care își redeclară iubirea. Fiecare cuvânt de îmbărbătare este un cuvânt pentru inimă.

Badminton în aglomerație, mingi încurcate printre picioarele oamenilor care mai dau câte o pasă, fluturșii din pene alb murdar din pricina prafului zbor pe deasupra oamenilor, zgomotul rolelor urmat de o lovitură strașnică de pământ, mișcări periculoase de skateboard.

Zumzăitul activităților și a țipetelor de copii îți buruiază conversația ta liniștită. Dar e frumos să stai și să privești întregul meci fără arbitru în care fiecare om care se plimbă pe aleea din parc este un mic fotbalist. Te uiți mirat la ei și observi că oamenii par mai buni, își zâmbesc chiar dacă nu se cunosc.

Culoarea primăverii

Primăvara nu este doar anotimpul îndrăgostitului ci și anotimpul în care îți regăsești pasiunile, bucuriile de altădată, îți faci planuri bucurându-te de adierea suavă a vântului, descoperi noi lucruri care îți plac și dai starul unor noi aventuri.

Cu siguranță ne-ar fi mai ușor să analizăm oamenii, să îi criticăm din lipsa bunului gust în ceea ce privește vestimentația sau a bogatului vocabular al vorbirii. Să alegem totuși să nu îi judecăm și să ne eliberăm de miopie. Mai bine ne schimbăm privirea spre imaginea frumoasă a anotimpului și chiar a vieții. Frumusețea anotimpului de primăvară nu stă doar în căldura de după gheața groasă lăsată de iarnă ci în puterea ghiocelului de culoare albă care sparge gheața pentru a ne înfășura în parfum. Ce culoare are bucuria primăverii?

Read More

Dimensiuni ale femeii: pantoful de cleștar

În prezent, în această comunitate mediocră, nu e chiar așa de greu să fii femeie. Mai există anumite discriminări subtile dar dacă ai dorința de a sparge gheața și ați imprima numele în cartea de istorie, poți. Trebuie doar să știi ce vrei pentru că „nu e simplu să știi ce vrei” (Lee Miller, fotograf).

Mă întorc în trecut și privesc la femeile care și-au definit viața printr-o personalitate puternică. Femei care au luptat pentru un statut social, pentru egalitate cu bărbații și pentru a-și depăși căsnicia banală de femeie de serviciu.

Reguli complicate și de neînțeles

Coco Chanel a trebuit să depindă de bărbați pentru a-și croi un drum spre inima Parisului care îi promitea faimă și bani. Doar când a avut banii ei proprii a considerat că există cu adevărat. Avea dorința arzătoare să nu mai depindă de bărbați pentru a fi privită cu respect și pentru a fi primită în cercul vicios al bogăției.

Margaret Thatcher, a luptat pentru a intra în politică alături de bărbați. Prima femeie din guvern care își făcea apariția prin sunetul tocurilor convingând prin cuvinte după multe lecții de modelare a vocii.

Oprah a reușit în pofida discriminării rasiale să convingă prin opiniile sale proprii și să prezinte aceleași trăsături ca un om obișnuit prins în mreaja vieții tulburată de apele agitate ale încercărilor.

Lee Miller, fotograf de război la revista Vogue, cînd revista prezenta realități de interes național, a luptat pentru a-și sătura setea de aventură.

Coco Chanel și-a dorit independență, Margaret Thatcher și-a dorit putere, Oprah bogăție iar Lee Miller alearga după o viață aventuroasă cunoscând ceea ce multora le scapă. Dacă v-ați pus întrebarea cum au reușit, răspuns este: prin perseverență.

„Eu nu sunt Cenușăreasa. Nu-mi pot forța piciorul în pantoful de cleștar”

Ele sunt doar câteva dintre femeile care au marcat istoria lumii feminine. Lee Miller într-o scrisoare adresată soțului ei îi spunea „nu sunt Cenușăreasa. Nu-mi pot forța piciorul în pantoful de cleștar”. Nu toate femeile se pot asemăna cu Cenușăreasa pe care o știm din basm, acea fată inocentă, minionă și plină de romantism. Însă fiecare dintre noi avem ceva „ca în basme”, acel „pantof de cleștar, rămâne mereu ascuns, în buzunar, în sertar sau în inimă, și îl păzim cu devotament absolut ” (Aurora Liiceanu).

Prin aceste exemple am vrut să scot în evidență un singur lucru. Fiecare femeie își scrie propria poveste de viață, are un mister al ei care este sau nu descoperit iar întrebarea bărbaților „Ce vrea de fapt o femeie?” (întrebare celebră adresată de Sigmund Freud) nu își are rostul. Puține din femeile renumite au făcut parte dintr-o familie de rang înalt, majoritatea se aflau într-un mediu modest și sărăcăcios. Au luptat să urce treptele societății care în perioada lor era un adevărat război ca să poată răzbi.

Paulo Coelho în cartea sa „Aleph” ne îndeamnă să privim lumea cu alți ochi și să ne întrebăm dacă am ajuns acolo unde vrem să fim? și dacă facem într-adevăr ceea ce ne dorim? Acestea ar trebui să fie și întrebările noastre pentru o viață împlinită.

Dacă îți plac urmele pașilor tăi în viață înseamnă că mergi spre drumul împlinirii. Nu există rețete cum să devii o femeie de succes pe plan profesional și pe plan personal pentru că așa cum e și la gătit, de fiecare dată când primim o rețetă, ea este diferită.

Multe dintre acele femei de succes care au marcat istoria prin talentul lor au căutat la alții ceea ce le lipsea în loc să caute înlăuntrul inimii. Dacă încă nu știi ce îți lipsește pentru a fi fericită, deschide poarta inimii și analizează fiecare colțișor chiar dacă sunt părți care nu dorești să știi că ele mai există depozitate în seiful inimii.

Cele mai mari dorințe ale oamenilor sunt puterea, iubirea și banii, „desigur că una dintre aceste trei dorințe este cea mai puternică, dar ea nu le anulează pe celealte, ci doar le face mai palide” (Aurora Liiceanu, „Patru femei, patru povești”). Cea mai puternică din ele ne domină viața și ne reprezintă.

Read More

Artistul care a furat trofeele

În doi ani înveți să vorbești și tot restul vieții înveți să taci.

O atmosferă hollywoodiană cu muzică veche pe fundal în imagini alb negru cu dialoguri scrise într-un fum de țigară te introduce în lumea primilor pași ai cinematografiei.

Pentru că totul se desfășura fără dialoguri doar muzica mă putea ține în viață. Am tresărit la muzica puternică emoțională și m-am întristat pe un fundal cu muzică dramatică. Așa s-a desfășurat filmul mut care a furat trofeele Oscarului. Francezul Jean Dujardin ne-a arătat fără vorbe ce înseamnă bucuria, cum îți exprimi suferința, cum iubești și cum ești deprimat atunci când ești lăsat deoparte.

Nu am avut mari speranțe când am început vizionarea filmului, am strâmbat din nas la decernarea premiilor Oscar și eram ferm convinsă că nu merită acest film premiul. Dar cum să îți exprimi cel mai bine bucuria decât tăcut, dansând de bucurie?

Michael Hazanvicius, a creat o lume fără sunet în care evoluția a dat deoparte marii artiști pentru o lume cu sunet. Prin arta lui, ne-a introdus în lumea care demult a fost uitată. O lume alb negru în care 3D-ul nu își are rostul, iar artiștii erau diferiți prin „beauty spots”.

Ne-am îmbrăcat cochet în atmosfera mută, ne-am ocupat locurile în cinematograful Kinograph și am plâns fără a ne auzi sunetul lacrimilor dar având libertatea de a ne exprima starea prin gesturi.

Orgoliul actorilor dintr-o perioadă învechită este mult prea mare atunci când sunt îndepărtați din fața reflectoarelor Hollywoodului. Chimia dintre vedeta filmelor mute George Valentin interpretat de Jean Dujardin și starul filmelor sonore Peppy Miller interpretat de Berenice Bejone împresoară cu un mediu romantic și ne arată îmbinarea vechiului cu noul.

Diferența față de ideile trase la indigo i-au oferit pe tavă multitudinea de premii. Dacă exista și premiu pentru rolul cățelușului cu siguranță îl câștiga. Poate nu merita Oscarul, poate da. Totuși când primești Oscarul cum să nu iubești America?

Chapeau!

Read More

Adaptare

Te-ai mutat pentru prima dată din orașul unde ai locuit 18 ani. Era un orașel micuț, liniștit cu o singură șosea principală în care minimum jumătate din „băștinași” îi cunoșteai. Anii cu florile sale, frunzele arămii, zăpadă și caniculă au trecut. Printr-un vânt puternic, ai călcat pe covorul frunzelor arămii din orașul acela mare și necunoscut cu atâtea numere de autobuze și tramvaie care te fac să te simți un om mic mic de tot într-o lume prea mare pentru a putea fi descoperită de tine, un omuleț debusolat. În cele din urmă te acomodezi. Mai repede sau mai greu.

De multe ori m-am gândit ce anume m-a ajutat pe mine precum și pe alte persoane să ne putem acomoda destul de ușor într-un oraș nou. Mi-am dat seama că acest lucru depinde în exclusivitate, de tine, de felul cum ești și de oamenii din jurul tău. Dacă tot timpul refuzi să mergi pe o stradă pe unde nu ai mai trecut doar pentru că este necunoscută, nu încerci să mănânci shawarma doar pentru că în mintea ta crezi că o să te îngrași sau renunți doar pentru că lumea îți spune că există facultatea pe care o urmezi și în orașul tău natal (caz concret!), îmi pare rău pentru tine, mai ai de lucrat.

Este greu să te acomodezi într-o țară nouă în primul rând din cauza limbii. O fi limba engleză, o limbă internațională dar sunt multe țări în care oamenii de acolo nu știu o boabă de engleză. Atunci cum să îl întreb eu în rusă dacă știu doar engleză și franceză? Bineînțeles, va trebui să mă descurc de una singură sau să aplic metoda extremă: semnele.

E normal să te poți exprima mai ușor în limba română, doar ești român în țara „România, te iubesc” iubită mai mult de străinii care locuiesc în România. Nu trebuie să dramatizăm, dar dacă te muți într-un alt oraș din România, ce te împiedică să întrebi? Aici putem realiza o listă lungă.

Un alt motiv pe care l-am întâlnit la unii oameni este încăpățânarea. Ei refuză orice contact social din motivul bine imbibat în minte „am venit doar pentru locul de muncă/facultate”. Dar, cine spune că nu trebuie să îmbini urâtul cu frumosul?

După 3, 4, 5 sau 6 ani de facultate, realizezi că nu ai nici un prieten căruia să îi povestești ce loc bun de muncă ai nimerit exact după absolvire iar viața ta personală se rezumă doar la familia care oricând te va primi cu brațele deschise înapoi. Gândește-te că doar a trebuit să te acomodezi într-un loc nou iar condițiile de viață (bani, mâncare) ți-au rămas într-o oarecare măsură la fel. Dacă trebuia să le schimbi pe ambele, atunci era mai greu. Astea sunt motive bine întemeiate de acomodare.

Noaptea, îți ia puțin timp ca ochii să ți se acomodeze la întuneric ca să poți vedea. Descoperirea locurilor noi, cunoașterea oamenilor noi, comunicarea (cu rețelele sociale se distruge), te ajută să te poți adapta. Dacă ții ochii strâns închiși de frică, nu vei putea vedea frumusețea care îți stă în față.

Read More

Portret în căutările lui Google

Cu siguranță, măcar o dată v-ați scris numele pe Google și ați așteptat nerăbdători să vedeți ce apare printre căutările lui Google.

Dacă în prezent încă mai lucrez la meseria mea prin învățat și prin visul de a face ceva ce îmi place, mă relaxez puțin cu Google și îmi caut „meseria” dată de el.

În primul rând sunt un doctor specialist în rezolvarea problemelor de cuplu și familie, psiholog, chirurg, toate acestea în România dar și doctor în New Jersey, am un cont de facebook, linkedln, sunt PR-istă la HomeAway.co.uk din Anglia, lucrez ca fotomodel, sunt o susținătoare a femeilor liberale în politică și chiar sunt implicată în mass media: în televiziune fiind producător executiv a unor emisiuni. Printre altele mai lucrez și în rețeaua profesioniștilor în IT și director medical al clinicilor din Medsana. Se pare că domină funcțiile din domeniul medical.

Mă amuz la fiecare căutare a lui Google gândindu-mă „ce mi-ar plăcea să fiu” dar să mai dau pagini ca să văd ce mai zice Google-ul despre numele meu.

Totul pornește de la nume...

Nu am descoperit că sunt vreo infractoare și nu „am făcut” nimic rău, nu neapărat că ar conta atât timp cât nu sunt eu acea persoană. Ma uit pe paginile de web cu un zâmbet mare pe față: am găsit funcții „bine cotate”, deci concluzia după ce am încheiat căutarea: merită să îți urmezi visele.

În prezent, mă amuz ce funcții au persoanele cu același nume ca al meu. Funcția reală a mea care se va găsi pe Google e încă în lucru...

Read More