FILIT- Un sport pentru iubitorii de literatură

După maratonul FILIT, a trebuit să mă așez confortabil în fotoliu, cu ceașca de ceai în dreapta mea și cu degetele dezmorțite, pentru a medita la frumusețea, pe ritmuri de jazz, a literaturii care a transformat Iașul, în sfârșit, în actorul principal al piesei, acest rol potrivindu-i-se de minune.

Culorile inimii

Oare cât de colorate sunt inimile noastre? Suntem asemeni acului care încearcă să aleagă cărările cele mai bune pentru a ajuta ca produsul finit să fie unul superb şi plin de viaţă.

Aprecierea literaturii

Indiferent dacă este vorba de literatură clasică, modernă, română sau străină, cei care citesc zilnic sau ocazional apreciază într-un mod aparte cărțile. Țin cont într-o oarecare măsură de calitatea hârtiei, rezistența coperții sau de rezumatul de pe coperta de pe spatele cărții dar, cel mai mult țin la conținutul cărții.

Ce (nu) arătăm lumii

Ne-am obișnuit din ce în ce mai mult să ne repetăm în oglindă că suntem persoane puternice și că putem supraviețui mult mai bine decât scrie în ghidul de supraviețuire, ba chiar avem mai multe soluții.

O lume. O viață. O urmă.

Foile de ziar cu semnătura mea au început să se îngălbenească. Am întins mâna să fac cunoștință cu tine, lume dragă care mi-ai promis prietenie veșnică și mi-ai dat cadou un zâmbet care a început să se pietrifice.

marți, 26 iunie 2012

Eu unde mă duc?

Am primit întrebarea asta („Tu unde te duci?/ unde pleci?”) de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, dar pe zi ce trece am început să fiu reținută în a mai răspunde așa repede, explicând și gesticulând prea mult. Fața aia cu zâmbetul larg care răspundea la întrebare devenise o față pierdută care, în interior își dorea să alerge departe de lume și să se bucure de frumusețea unui câmp de maci roșii. Doar de liniștea sufletului avea nevoie.

Mă apropii din ce în ce mai mult de încheierea unei etape din viața mea, va trebui să îmi fac bagajele și să plec din perioada studenției pentru că mi-a expirat „abonamentul”. Urmează să intru într-o nouă etapă, căutând lucruri noi necesare pentru o viață modestă și liniștită. E greu să îți dai seama ce vei face peste câteva luni pentru că de cele mai multe ori ne facem planuri dar acele planuri pot fi spulberate într-o secundă și îți pot schimba drumul pe care inițial vroiai să mergi. În pofida unor eventuale schimbări, eu, un om neînsemnat din lumea aceasta mare și fioroasă precum o leoaică, voi continua să merg cu pași mărunți și siguri spre adăpost.

Ne gândim la viitor pentru că e normal să fie așa, suntem oameni și ne facem planuri mărețe chiar dacă suntem conștienți că unele din ele nu se vor îndeplini. Dar ce ne împiedică să visăm la viitorul nostru? Suntem realiști dar în același timp și optimiști pentru că optimismul ăsta e ca un drog de care suntem dependenți pentru a merge fericiți la muncă, pe stradă, la cumpărături sau acasă.

Unde mă duc? Nu știu unde merg, nu știu în ce oraș voi sta, nu știu ce voi lucra, nu știu ce voi mânca mâine. E imposibil să știu asta, pot doar să spun că am planuri să rămân sau să merg în orașul X, să fac ceea ce îmi place și voi încerca tot timpul să stau acolo unde mă simt ca acasă.

Când îmi va fi greu, o să mă refugiez în brațele celui care mă susține și îmi va șopti „totul va fi bine”. Atunci voi ști că totul va fi bine.

sâmbătă, 16 iunie 2012

Răsfăț pentru suflet

Ai simțit vreodată că în adâncul sufletului tău îți dorești să fii în altă parte? Visezi să stai liniștită pe marginea mării și să asculți cum valurile se sparg de mal, trecând la o stare melancolică privind cu drag vremurile de altădată și cele ce vor veni. Nu încerci să cauți pe cineva să porți o conversație ci doar să fii cu tine însuți. Nu îi respingi pe cei care îți sunt permanent alături ci doar vrei ca în unele momente să fii doar tu și marea. Doar tu și gândurile tale. Doar tu și prezentul.

Viața pare să alerge atât de repede încât uneori ai impresia că vrea să te depășească și să te lase undeva uitată de lume, să te descalifice de la maratonul vieții.

Nu optimismul este cel care lipsește atunci când privești viața fără ochelari de cal sau cu lupa, ci dorința de a întemeia noi vise. Vise în care ne-am putea găsi refugiul atunci când lumea ne atacă,atunci când totul pare să se distrugă în jurul nostru, atunci când suntem pe punctul de a ne panica sau atunci când ne vine să plângem fără a ști motivul.Acel loc numit vis nu este un palat ci doar un locușor de refugiu, în care mintea ți se limpezește, te lasă să visezi la frumusețea lucrurilor mari sau mărunte iar a doua zi îți începi ziua fresh ca după un duș rece.

vineri, 8 iunie 2012

Mâine te voi privi cu alți ochi

Pentru câteva minute bune am înghețat zâmbind în fața aparatului de fotografiat, cu toate că soarele puternic îmi stătea împotrivă. Un nou album se realiza alături de persoanele care au vrut să contribuie la poza bucuriei mele de la absolvirea a trei anișori de învățat d`ale jurnalismului. Inima îmi bătea mai repede decât în zilele normale iar emoțiile se ascundeau sub roba prea mare și prea lungă pentru mine.

Am mărșăluit bucuroși că am terminat anii studenției, am țopăit alături de trupa Taxi cântând că va veni o vreme când ne vom plânge de toate lucrurile dar sclipirea din ochi arăta speranța noastră că vom rămâne niște stele care nu  vor cădea ci vor pleca spre un alt cer. E doar un „la revedere”, nu „adio”.

Am aprins lampioane, uitându-ne nostalgici la balonul nostru de hârtie care a luat dorința noastră și a dus-o mai aproape de Dumnezeu. Nu doar am dat lampioanele simultan pentru a acoperi cerul ci am și zâmbit simultan. Norocoase lampioane, au furat mii de zâmbete și dorințe. Dacă depășirea recordului mondial era estimat la un număr mai mare, alături de cele 12.740 de lampioane, au fost mii de zîmbete și dorințe. Eu zic că scopul a fost atins, chiar dacă inițial era altul.

Fiecare eveniment ne-a arătat că ne putem bucura de viață chiar dacă  ne va aștepta mâine o zi mai grea sau o zi de căutat activități constructive pentru că studenția și-a luat rămas bun de la noi.

Poza unui proaspăt absolvent pare modificată în Photoshop dându-ți impresia de o inconștiență prin zâmbetul atât de sincer. Dar, este acesta sfârșitul zâmbetului nostru sincer și bucuria de a primi ceva din truda noastră? Nici pe departe. Ăsta e doar începutul. 

Astăzi, am absolvit facultatea și am rămas gândindu-mă că orașul Iași  va rămâne orașul studenției mele care mi-a oferit bucuriile unui om la început de drum.
De mâine voi privi Iașiul cu alți ochi. De mâine vei fi  orașul în care voi trăi alături de noua mea familie. Alături de mine, te-ai schimbat dar păstrezi aceeași căldură de a primi străinii care vor să îți spună „casă”.

sâmbătă, 2 iunie 2012

O lume. O viață. O urmă.


Foile de ziar cu semnătura mea au început să se îngălbenească. Am întins mâna să fac cunoștință cu tine, lume dragă care mi-ai promis prietenie veșnică și mi-ai dat cadou un zâmbet care a început să se pietrifice. La orice oră, mă chemai să văd ceva nou care să îmi rămână în memorie și să pot crea un album de amintiri. Nu m-ai lăsat să am un semn al întrebării la albumul amintirilor. Am venit uneori  după tine de bunăvoie  iar alteori m-ai luat forțat și mi-ai deschis ochii larg ca să îmi arăți ce puteam pierde dacă preferam să stau acasă și să umblu aiurea prin lumea virtuală a internetului care vrea să te dețină definitiv în „Second life”.
Odată cu alarma telefonului care suna în fiecare dimineață la ore diferite, îmi șopteai „bună dimineața” amintindu-mi că este o lume întreagă afară care mă așteaptă să le transmit ce se mai întâmplă în lumea aceasta fără margini. Tastatura deja a început să își piardă din valoare, tu, lume meschină, ai început să îți pierzi din valoare. Asemeni literelor de pe tastatură care puțin câte puțin devin invisibile, lumea vrea să  înceapă un alt drum și vrea să mă lase singură pe propriile mele picioare. Am crescut, am trecut cu brio momentele copilăriei liniștite și a adolescenței cu fluturi în stomac. Am ajuns la maturitate și am început să simt cum numărul anilor își face simțită prezența în corpul meu.
Calendarul înroșit cu x-uri până la ziua mea de naștere care nu vroia să treacă mai repede pentru a ajunge om mare, nu mai există acum. Așa este, nu? În prezent, îți dorești să uiți câți ani ai și să rămâi la cea vârstă în care râvneai să ajungi când erai copil.
Prietenia veșnică pe care mi-ai promis-o, alături de oamenii care mă vor ajuta să ajung tot mai sus, este  departe de ceea ce văd. Educația pe care am primit-o nu e la fel ca a celorlalți, așa cum tu îmi spuneai cândva.  Unii încă nu au realizat că cel de-al doilea război mondial s-a terminat, alții nu pot fi educați când apar noi obiecte turistice în oraș.
Mi-ai format o lume de cristal care s-a spart odată ce am ieșit să privesc cu atenție în jurul meu.  Nu, tu nu poți să îmi promiți marea cu sarea, doar eu pot să îmi aleg calea și oamenii care pot să mă ajute să îmi redecorez lumea așa cum mi-o imaginam. Dar îți mulțumesc pentru că m-ai trezit la realitate.
Griul din lume s-a pătat cu niște culori vii. Sunt culorile pe care am ales să le folosesc pentru a picta un tablou alături de umbrele negre. Mă voi picta foarte aproape de ei pentru ca mâna mea să ajungă să îi păteze cu acele culori vii pe care am ales să le folosesc. Va ieși o adevărată artă a unor urme de pași imprimați într-o lume dată, nu aleasă. Este tabloul vieții mele care poartă semnătura mea.