FILIT- Un sport pentru iubitorii de literatură

După maratonul FILIT, a trebuit să mă așez confortabil în fotoliu, cu ceașca de ceai în dreapta mea și cu degetele dezmorțite, pentru a medita la frumusețea, pe ritmuri de jazz, a literaturii care a transformat Iașul, în sfârșit, în actorul principal al piesei, acest rol potrivindu-i-se de minune.

Culorile inimii

Oare cât de colorate sunt inimile noastre? Suntem asemeni acului care încearcă să aleagă cărările cele mai bune pentru a ajuta ca produsul finit să fie unul superb şi plin de viaţă.

Aprecierea literaturii

Indiferent dacă este vorba de literatură clasică, modernă, română sau străină, cei care citesc zilnic sau ocazional apreciază într-un mod aparte cărțile. Țin cont într-o oarecare măsură de calitatea hârtiei, rezistența coperții sau de rezumatul de pe coperta de pe spatele cărții dar, cel mai mult țin la conținutul cărții.

Ce (nu) arătăm lumii

Ne-am obișnuit din ce în ce mai mult să ne repetăm în oglindă că suntem persoane puternice și că putem supraviețui mult mai bine decât scrie în ghidul de supraviețuire, ba chiar avem mai multe soluții.

O lume. O viață. O urmă.

Foile de ziar cu semnătura mea au început să se îngălbenească. Am întins mâna să fac cunoștință cu tine, lume dragă care mi-ai promis prietenie veșnică și mi-ai dat cadou un zâmbet care a început să se pietrifice.

marți, 29 mai 2012

Sfârșitul unui capitol. Începutul unei profesii.

„E foarte adevărat că o diplomă nu dă talent, totuși o pregătire
bună nu e decât folositoare breslei gazetărești”- Constantin Mille
Caietul cu file albe urma să fie umplut cu activitățile mele zilnice din perioada studenției, cu bucuriile și tristețile ei. Mi se face un gol în stomac și încep să am emoții când mă gîndesc că se apropie timpul să îmi iau la revedere de la studenție. Mai e un pas până la îmbrăcarea robelor, punerea tocii pe cap și poza de grup care nu va mai fi în această formulă niciodată.
Adunați de peste tot, am devenit colegi și ne-am împărtășit dezamăgirile și bucuriile de la cursul X sau de la examenul Y.

Am început timidă cu un reportofon, un pix și un carnețel. Nu îndrăzneam să adresez mai multe întrebări de aceea ajungeam acasă cu lucruri realizate pe jumătate. Anii de pe băncile facultății m-au schimbat și m-au adus mai aproape de a afla adevărul despre lumea în care îmi desfășor activitatea. Nici o persoană intervievată nu pleca până nu adresam toate întrebările. Atunci lucrurile au început să fie realizate complet. Asta se întâmpla prin anul doi de facultate. Țin să precizez că este vorba de curaj nu de nesimțire.

Ca orice viitor student am venit la facultatea de Jurnalism încărcată cu optimism și vise îndrăznețe. Au trecut trei ani și încă mă ghidez după ele. Ce-i drept, am devenit mai realistă și am aflat tot ce este în spatele acestui nume de jurnalist precum și puținele locuri de muncă. Mai am de descoperit.

Sună bine. Știu asta. Mulți au impresia că a face jurnalism trebuie doar să îți placă să vorbești și nu trebuie să înveți teorie. Departe sunt de adevăr. A fi jurnalist nu e chiar așa simplu, e nevoie de inteligență, inspirație, curiozitate, creativitate, optimism și să fii un om căruia îi place să se deplaseze. Știu ce e în mass media astăzi, dar asta nu înseamnă că se practică meseria cu profesionalism. Eu nu încerc să fac meseria asta doar pentru a avea de unde să mă întorc acasă ci să devin din ce în ce mai profesionistă în tehnicile mass mediei.

Când faceam practică (muncă de teren) la agenția de presă a Universității, îmi plângeam de milă. Alergam toată ziua, să fiu prezentă la nu știu ce eveniment, la lansarea de carte a dl Cutărescu ș.a...și totuși îmi plăcea la nebunie, mă atrăgea ca un magnet pentru că nu eram obligată să merg la toate evenimentele. Acum tânjesc după acea perioadă dinamică în care mâncam știri la micul dejun, la prânz iar la cină mergea ceva mai ușor de digerat, poate un text de opinie.

Dacă ar fi să dau timpul înapoi aș face aceeași facultate, aș veni cu același optimism și aș munci mai mult decât am făcut-o.

Odată ce mă apropii spre ușa de ieșire a studenției de pe băncile Facultății de Jurnalism îmi dau seama că aveam nevoie de mult mai multă experiență pentru ca să fiu cu adevărat pregătită în mediul media. Am adunat atâtea învățături și simt că mai am nevoie de încă puțin timp pentru a deveni mai bună. Poate e un simplu mod de a trage de timp și teama de a intra în ritmul muncii din mass media. Așa cum o profesoară de-a mea spunea: „ai nevoie de motivație ca să răzbești în acest domeniu”.

Anul întâi a fost o perioadă de dezmeticire pentru că nu prea știam să îmi organizez timpul și alergam să ajung la timp cu toate că puteam merge agale. Este o perioadă frumoasă dar ea este cărarea care duce spre un nou început. Un nou loc, o nouă familie...o nouă perioadă.

Mă bucur acum și mă voi bucura și atunci, poate chiar mai mult.
TinaR - VIP

luni, 28 mai 2012

Diferențe culturale. Ce îmi place la americani.

De multe ori am avut impresia că cele mai importante diferențe culturale sunt doar cele mari, care se observă de la prima vedere și se fac studii intense despre acest subiect. Din acest motiv, nu eram interesată și nu mă frapau diferențele culturale.

Trăim într-o lume în care protocolul este din ce în ce mai mic, iar relațiile dintre persoane se pot lega mult mai usor și nu mai ești nevoit/ă să treci printr-o serie de reguli. Prima problemă a fost rezolvată.
Următoarea barieră este limba diferită. De multe ori persoanele care nu cunosc o limbă străină nu pot discuta cu persoane care vorbesc altă limbă, ceea ce îi face să apeleze la gestică și mimică. E comic și trist să vezi cum cineva se chinuie să explice ce freză vrea să își facă sau ce boală are și ce îl doare.

Zilele acestea am avut ocazia să cunosc îndeaproape câteva pesoane din Statele Unite și am putut observa micile diferențe culturale care nu se pot observa la o primă vedere ci doar dacă stai să analizezi. Ai zice că sunt neimportante, dar ele contează atunci când românul nu se adaptează și continuă să se manifeste așa cum știe cu toate că deranjează sau îi uimește pe ceilalți cu modul său de comportament.

Primul aspect (cel mai amuzant) este pupatul la români. În România pupatul zdravăn pe ambii obraji și zgomotos este cel mai practicat, pe când americanii nu au deloc obiceiul de a te pupa ci doar de a te îmbrățisa. Sincer, mi-a plăcut foarte mult modul lor de a reacționa atunci când vroiau să își ia la revedere de la tine sau să te felicite. E o îmbrățișare sinceră și caldă care nu necesită nicio pupătură zgomotoasă.
Americanii au rămas puțin șocați de felul insistent de a fi pupați pe ambii obraji pentru a-i saluta. Ei se fereau dar când mai venea câte o persoană mai în vârstă, nu mai scăpau. Erau prinși într-o zonă crepusculară în care îi amețeau zgomotul pupăturii și urma lăsată pe obraji.

Înțeleg că așa e românul, mai drăgăstos din fire, dar...stând într-o zonă neutră și observând, românii păreau puțin sălbatici.

Pe lângă aceasta, americanii sunt pasionați de sporturile lor. Știu că și românașilor le place fotbalul junglei de la noi, dar discuțiile despre fotbal se găsesc doar între grupurile de suporteri (două înjurături într-o propoziție) și rareori între discuțiile unor simpli oameni.

Americanilor le place să vorbească despre ele și să poarte șepcile echipei lor favorite. Purtarea unei șepci e ceva normal la ei. La noi mai puțin. Șepcile sunt purtate în general de sportivi sau de oameni care lucrează pentru a se proteja de soare.
Dacă la ei a face cadou o șapcă este ceva obișnuit, la noi este puțin ieșit din comun dacă nu ești vreun sportiv.

Un alt sport al românilor pe lângă fotbal este acela de a ne plânge de milă pentru tot ce ni se întâmplă. Opus culturii noastre, americanii nu au sportul asta, cu toate că și ei au probleme (unul din ei era bolnav de cancer, altul abia aflase că fata lui are cancer ș.a) nu își plângeau de milă ci mai degrabă mă încurajau pe mine care eram sănătoasă și îmi faceam griji pentru a învăța. Era un lucru minor, lipsit de importanță dar ei totuși mă încurajau și nu scoteau în evidență că problema lor e mai importantă. Nu știu cum reușeau.

Lista de diferențe culturale poate continua, acestea sunt doar câteva dintre ele pe care le-am observat de-a lungul zilelor. Nu vreau să scot în evidență doar lucrurile negative la români și cele pozitive la americani. M-am referit doar la detalii, acele lucruri care trec neobservabile prin fața noastră. Aceste mici detalii nu sunt pregătite dinainte, sunt spontane. Ăsta e adevărul.

Dacă două persoane din culturi diferite se întâlnesc, cel mai bine e să existe un echilibru pentru ca nici una să nu se simtă incomod. În concluzie, trebuie să te adaptezi.

Tu ai renunța la obiceiurile tale culturale dacă te aflii într-un cerc de persoane cu un alt tip de cultură?
TinaR - VIP

duminică, 20 mai 2012

„Grafică” la Copy Center

Ieri, pe lângă maratonul de rezistență pe care l-am făcut obligatoriu ascultând timp de șapte ore prezentări despre cum ar trebui promovată frumusețea Iașului, s-a aprins o scânteie la un copy center. Din păcate mai depindem de ei, iar ei scot bani frumoși din asta.

Printre zecile de prezentări și eu aveam una, așa că m-am dus la Ady Center să scot un model de pliant pentru campania pe care urma să o prezint. Acolo m-am izbit de o mare problemă: dacă nu ai de scos foi simplu: față-verso, din document Word, supui angajații la folosirea minții sau a eventualelor cunoștințe.

Pentru că băiatul nu știa mai nimic și-a chemat colega, o domnișoara care nici nu știa să scoată o imagine față verso și răsufla zgomotos la fiecare click dat în plus. Ee, colac peste pupăză, a greșit. I-am explicat ca trebuie să inverseze două imagini pentru a ieși corect. S-a uitat așa ciudat la mine parcă vorbeam chineză.
Deja se ofticase scoțând fum ca un tren personal CFR de parcă era cineva vinovat de lipsa ei de competență de a inversa două poze. Apoi îmi spune că nu stă ea să îmi facă mie grafică.

Îmi venea să râd, dar m-am abținut și i-am explicat că a schimba două imagini: cea din stânga la dreapta și cea din dreapta la stânga, în PAINT, nu e grafică. Modelul de pliant a necesitat grafică dar ceea ce ea trebuia să facă era banal, o minusculă cunoștință generală. Cu siguranță nu știa ce înseamnă aia grafică. M-am temut să îi dau exemple de programe ca nu cumva să creadă că vorbesc în altă limbă.

Nu ne-am născut cu calculatorul în brațe dar din adolescență de când îl folosim, am avut programelul ala din Windows, Paint, unde mâzgăleam cu creionașul virtual.
E ca și cum o persoană vrea să facă Facultatea de Matematică dar se încurcă la tabla înmulțirii.

Am lăsat-o puțin să descopere Paint-ul, dar văzând că nu se descurcă și pierzându-mi răbdarea și timpul, i-am explicat pas cu pas cum trebuie să facă. Încă mă minunez cum fetișoara aia a ajuns să lucreze la un Copy Center când sunt atâția tineri mult mai pricepuți. Din păcate ei stau degeaba pentru că locul lor de muncă este ocupat de persoane incompetente.

Prin urmare, am aflat ce înseamnă „grafică” pentru angajații de la Copy Center care au apărut la fiecare colțișor din zona Universității.

miercuri, 16 mai 2012

Stare de inconștiență...

Destul de târziu mi-am făcut timp pentru filmul Pearl Harbour. Este un film cu o istorie fascinantă și nu ar trebui să lipsească din Cv-ul unui cinefil.

Filmul arată clar ce înseamnă suferința mistuitoare a războiului și lupta pentru pace. După ce am terminat vizionarea filmului, suspinând după finalul frumos dar în același timp trist, mi-am dat seama că noi, cei din ziua de astăzi, nu știm ce înseamnă războiul.

Când declarăm război, ne-am gândit vreodată ce ar însemna în realitate acest lucru?
Când soluțiile nu își fac apariția, declarăm tare și răspicat „război”. Declarăm război îmbătrânirii, carierei, încălzirii globale ș.a

Strigăm pentru schimbare și trimitem oameni în armată pentru a-și risca viața pentru țară, populația care și-a dorit atât de mult schimbarea. Suntem neutri.
Nu știm cum e durerea din sufletul unei mame care și-a pierdut fiul, o soție care și-a pierdut persoana cea mai dragă din viața ei sau fiica care și-a pierdut tatăl. Eu nu știu, este o durerea prea mare și nu cred că o pot duce.

Suntem inconștienți atunci când vrem război pentru a schimba lucrurile. Războiul care se tot declară pe la televizor între diverși oameni politici sau vedete este un război de râsul lumii.

Când au fost protestele în țară, mulți păreau dispuși să facă orice ca să își spună părerea, susțineau chiar un posibil război. Oare știau ei ce înseamnă asta? Erau ei dispuși să își piardă viața, să lase în urmă o familie, prieteni, carieră...o viață de om simplu pe acest pământ?

Timpul a trecut, războaiele care au scris istorie s-au încheiat. Acum, cuvântul a devenit cea mai puternică formă de război. Atacurile la persoană sunt atît de dese încât am impresia că vocabularul s-a restrâns doar la cuvintele astea.
Televizorul prin diverse programe își etalează „armele” (în special în această perioadă în care fiecare persoană din noul Guvern este incompatibilă sau hoață). Pe stradă lumea vorbește despre asta, la facultate ne sunt explicate cele mai importante „arme” de atac.
Ne lipsește uniforma și scutul...