De multe ori am avut impresia că cele mai importante diferențe culturale sunt doar cele mari, care se observă de la prima vedere și se fac studii intense despre acest subiect. Din acest motiv, nu eram interesată și nu mă frapau diferențele culturale.
Trăim într-o lume în care protocolul este din ce în ce mai mic, iar relațiile dintre persoane se pot lega mult mai usor și nu mai ești nevoit/ă să treci printr-o serie de reguli. Prima problemă a fost rezolvată.
Următoarea barieră este limba diferită. De multe ori persoanele care nu cunosc o limbă străină nu pot discuta cu persoane care vorbesc altă limbă, ceea ce îi face să apeleze la gestică și mimică. E comic și trist să vezi cum cineva se chinuie să explice ce freză vrea să își facă sau ce boală are și ce îl doare.
Zilele acestea am avut ocazia să cunosc îndeaproape câteva pesoane din Statele Unite și am putut observa micile diferențe culturale care nu se pot observa la o primă vedere ci doar dacă stai să analizezi. Ai zice că sunt neimportante, dar ele contează atunci când românul nu se adaptează și continuă să se manifeste așa cum știe cu toate că deranjează sau îi uimește pe ceilalți cu modul său de comportament.
Primul aspect (cel mai amuzant) este pupatul la români. În România pupatul zdravăn pe ambii obraji și zgomotos este cel mai practicat, pe când americanii nu au deloc obiceiul de a te pupa ci doar de a te îmbrățisa. Sincer, mi-a plăcut foarte mult modul lor de a reacționa atunci când vroiau să își ia la revedere de la tine sau să te felicite. E o îmbrățișare sinceră și caldă care nu necesită nicio pupătură zgomotoasă.
Americanii au rămas puțin șocați de felul insistent de a fi pupați pe ambii obraji pentru a-i saluta. Ei se fereau dar când mai venea câte o persoană mai în vârstă, nu mai scăpau. Erau prinși într-o zonă crepusculară în care îi amețeau zgomotul pupăturii și urma lăsată pe obraji.
Înțeleg că așa e românul, mai drăgăstos din fire, dar...stând într-o zonă neutră și observând, românii păreau puțin sălbatici.
Pe lângă aceasta, americanii sunt pasionați de sporturile lor. Știu că și românașilor le place fotbalul junglei de la noi, dar discuțiile despre fotbal se găsesc doar între grupurile de suporteri (două înjurături într-o propoziție) și rareori între discuțiile unor simpli oameni.
Americanilor le place să vorbească despre ele și să poarte șepcile echipei lor favorite. Purtarea unei șepci e ceva normal la ei. La noi mai puțin. Șepcile sunt purtate în general de sportivi sau de oameni care lucrează pentru a se proteja de soare.
Dacă la ei a face cadou o șapcă este ceva obișnuit, la noi este puțin ieșit din comun dacă nu ești vreun sportiv.
Un alt sport al românilor pe lângă fotbal este acela de a ne plânge de milă pentru tot ce ni se întâmplă. Opus culturii noastre, americanii nu au sportul asta, cu toate că și ei au probleme (unul din ei era bolnav de cancer, altul abia aflase că fata lui are cancer ș.a) nu își plângeau de milă ci mai degrabă mă încurajau pe mine care eram sănătoasă și îmi faceam griji pentru a învăța. Era un lucru minor, lipsit de importanță dar ei totuși mă încurajau și nu scoteau în evidență că problema lor e mai importantă. Nu știu cum reușeau.
Lista de diferențe culturale poate continua, acestea sunt doar câteva dintre ele pe care le-am observat de-a lungul zilelor. Nu vreau să scot în evidență doar lucrurile negative la români și cele pozitive la americani. M-am referit doar la detalii, acele lucruri care trec neobservabile prin fața noastră. Aceste mici detalii nu sunt pregătite dinainte, sunt spontane. Ăsta e adevărul.
Dacă două persoane din culturi diferite se întâlnesc, cel mai bine e să existe un echilibru pentru ca nici una să nu se simtă incomod. În concluzie, trebuie să te adaptezi.
Tu ai renunța la obiceiurile tale culturale dacă te aflii într-un cerc de persoane cu un alt tip de cultură?