Pe bulevardul aglomerat fiecare persoană își etalează noua îmbrăcăminte, noua coafură, noul mers, noul obicei, noul mod de a privi. E luna marilor investiții.
O doamnă cu o pălărie imensă, mai mare decât un lighean, cu greu vede pe unde merge. De aceea merge așa apatic, nici tocurile cu platformă nu o ajută. Poate se grăbește să ajungă undeva nu am de unde să îmi dau seama, nu schițează graba. Cei din jur au timp să îi observe pălăria probabil luată din Paris de un bogătaș, pantofii luați din economii și geanta Luis Vuitton primită cadou de la un unchi care nu are ce face cu banii și își mai aduce aminte din când în când ce rude are. Să le mai ajute, zice el. Poate o să fac cunoștință cu acel unchi și o să îi spun să ia mai bine ceva mai folositor decât o geantă care costă cât o mașină.
Privirile ni se întâlnesc iar eu rămân fixată asupra pălăriei, îmi schimb totuși privirea ca să nu devin insistentă. Printre firele împrăștiate de praf aștept culoarea verde a semaforului, mașinile la fel. Prin geamul mașinii o fată cu ochii mari pierdută în peisajul orașului Iași plin de găuri, conducte roșii și mormane din bordura scoasă, mă privește. Îi răspund tot cu privirea dar o schimb rapid și mă uit aiurea prin altă parte.
De multe ori privirile necunoscuților se întâlnesc cu ale noastre dar ne schimbăm privirea. Nu-i așa că ne deranjează privirile insistente? Există un spațiu lumită care nu acceptăm să fie depășit. În aglomerația mijloacelor de transport trebuie să existe un spațiu în care să respiri, în care să poți privi afară prin geamul murdar și nu la persoana care te fixează cu privirea și te împinge să își facă spațiu ca într-un meci de rugby.
Printre deciziile pe care trebuie să le luăm începând de la ce să mâncăm dimineața până la ce film să alegem să ne uităm înainte de culcare, cunoaștem priviri noi, priviri care nu s-au mai întâlnit niciodată și poate nu se vor mai întâlni niciodată. Privești și ești privit/ă. Suntem oameni și analizăm privirile necunoscuților căutându-ne sau căutând un răspuns la o problemă. Trebuie să avem puterea de a privi. Putem citi din ochii oamenilor fericirea, tristețea sau nepăsarea.
Ne ferim de ochii necunoscuților pentru a ne păstra un scut, să nu ne pună etichetă sau să ne considere vulnerabili după ce privirile timp de 3 secunde s-au întîlnit. Acea privire nu o vom mai întâlni, cât rău ne poate face? Suntem fragili și ne spargem foarte ușor, refuzăm să ne considerăm vase slabe și cădem de pe clădirile zârie-nori ale mândrei noastre.
Sunt zile în care privirea mea e absentă, nu observ cine trece pe lângă mine. Evit privirile insistente și privesc în gol jucându-mă cu gânduri răzlețe.
Acum că a venit primăvara timidă mă pot plimba prin parc să admir vremea frumoasă. Aleg o bancă. Stau să privesc oamenii care trec sau copii care se joacă. Ni se întâlnesc privirile timp de o secundă...
