FILIT- Un sport pentru iubitorii de literatură

După maratonul FILIT, a trebuit să mă așez confortabil în fotoliu, cu ceașca de ceai în dreapta mea și cu degetele dezmorțite, pentru a medita la frumusețea, pe ritmuri de jazz, a literaturii care a transformat Iașul, în sfârșit, în actorul principal al piesei, acest rol potrivindu-i-se de minune.

Culorile inimii

Oare cât de colorate sunt inimile noastre? Suntem asemeni acului care încearcă să aleagă cărările cele mai bune pentru a ajuta ca produsul finit să fie unul superb şi plin de viaţă.

Aprecierea literaturii

Indiferent dacă este vorba de literatură clasică, modernă, română sau străină, cei care citesc zilnic sau ocazional apreciază într-un mod aparte cărțile. Țin cont într-o oarecare măsură de calitatea hârtiei, rezistența coperții sau de rezumatul de pe coperta de pe spatele cărții dar, cel mai mult țin la conținutul cărții.

Ce (nu) arătăm lumii

Ne-am obișnuit din ce în ce mai mult să ne repetăm în oglindă că suntem persoane puternice și că putem supraviețui mult mai bine decât scrie în ghidul de supraviețuire, ba chiar avem mai multe soluții.

O lume. O viață. O urmă.

Foile de ziar cu semnătura mea au început să se îngălbenească. Am întins mâna să fac cunoștință cu tine, lume dragă care mi-ai promis prietenie veșnică și mi-ai dat cadou un zâmbet care a început să se pietrifice.

vineri, 14 decembrie 2012

Ce (nu) arătăm lumii


Indecizie. Bucurie printre lacrimi. Tristețe cu un zâmbet forțat oferit lumii.

Acestea sunt doar câteva stări pe care într-un interval de timp mai lung sau mai scurt le simțim în trupul nostru lipsit parcă de orice forță, cu toate că ne arătăm lumii ca fiind niște oameni puternici, niște stânci care nu pot fi mutate din loc. O! Dar unde e puternicia noastră? Ea este doar o fațadă îndeajuns de bună pentru a ne proteja, asemeni unui scut lovit de o ploaie cu săgeți.

Ne-am obișnuit din ce în ce mai mult să ne repetăm în oglindă că suntem persoane puternice și că putem supraviețui mult mai bine decât scrie în ghidul de supraviețuire, ba chiar avem mai multe soluții. Însă persoana din fața oglinzii este in realitate o persoană firavă, afectată de tot ce este în jurul ei, plânge la cele mai mici emoții și este deja cocoșată de eticheta omului puternic care zilnic se luptă să o arate lumii. Este sleită de puteri dar totuși nu se gândește la vreo scăpare, la vreo odihnă sufletească. Cum oare să te prezinți lumii ca fiind o persoană slabă? Oare te-ai gândit că atitudinea sensibilă te face ca fiind un om slab?

Luptăm din nefericire cu lumea și în încercarea de a părea mai puternici unii față de ceilalți uităm să ne mai odihnim. Uităm să spunem stop dedicării muncii 100%, învățatului până la extremă sau uităm să ne oprim pe banca acoperită de zăpadă din colțul inimii care ne așteaptă din alergarea noastră după nimicuri cotidiene.

Unii din noi suntem mai puternici din fire, alții mai sensibili. Alții ne arătăm așa cum suntem iar unii încearcă să își pună masca de iron man. În tot acest zbucim, odihna pare a nu își mai avea locul printre prioritățile noastre cu toate că trupul dar și sufletul cere lucrul acesta. Ascultăm părerile celorlalți, stăruim în a mai afla cât mai multe detalii despre viața cuiva dar nu ne facem timp pentru viața noastră, pentru a mai vedea de ce mai are nevoie.

Nu încerca să pari mai puternic decât ești. Fii sensibil dacă așa este firea ta și lasă deoparte masca de om puternic pentru că nu trebuie să demonstrezi lumii că ești un om puternic. Puternicia nu înseamnă o carieră la nivel înalt ci înseamnă să lași deoparte toată meschinăria din lumea aceasta și să îți odihnești sufletul bucurându-te de ceea ce ai. Iubește și dăruiește permanent din iubirea ta. 

luni, 10 decembrie 2012

Un Crăciun permanent, vă rog!

Este clar! Nu mai încape nici un dubiu. Perioada Sărbătorilor de Crăciun este o perioadă în care oamenii se schimbă, se îmbracă cu modestie în hainele credinței, sincerității, amabilității și bunătății. 

Pe ritmul colindelor, oamenii se apropie mai mult de inimile lor, de sincerele vise pe care au uitat că le mai iau. Crăciunul ne apropie mai mult de familie, de prietenii noștri dragi și ne face să realizăm cât de mult ne era dor de ei și cât de mult ținem la ei.  
Mergând zgribulită prin nisoarea proaspătă care ne-a anunțat venirea iernii pentru următoarele luni, observ fericirea oamenilor de pe fețele lor înghețate, vorbesc despre cadouri, despre masa festivă, despre bradul imens din casă decorat în două culori. Au uitat de grijile cotidiene și au început să se odihnească așa cum ar fi trebuit de mult să o facă. Există parcă o timiditate de copil în fiecare reținându-se de a se manifesta natural. Nu trebuie să fii copil pentru a te bucura fără reținere, trebuie doar să te lași purtat/ă de frumusețea momentelor care îți sunt oferite de Dumnezeu.

Dacă ar dura fericirea lor permanent? Dacă ne-am bucura permanent asemeni sărbătorilor de iarnă?...
Ar fi oare atât de greu să vorbim cu atâta bucurie de activitățile noastre, să ne bucurăm de fiecare moment, să fim mereu buni unii cu ceilalți nu doar în apropierea Crăciunului? Câteva zile de bunătate, din păcate pentru mulți, nu îi fac mai buni ci doar arată că au două fețe: una naturală și una în vreme de sărbătoare. Poate ar trebui să avem un Crăciun permanent pentru ca oamenii să se poată bucura permanent de cei din jurul lor, să fie mulțumiți de sine și să nu se mai gândească cum să se îmbogățească. Inimile pot fi încălzite tot timpul, nu numai în vreme de sărbătoare.

Ar fi mult mai frumos, cu adevărat mi-ar plăcea! Starea de bucurie pe acordurile unei colinde care îți înmoaie inima să fie permanentă, îmbrățișările să fie mereu calde în vreme rece și cadourile să fie mereu făcute din inimă, nu numai din „datoria” Crăciunului. Ador această perioadă! Un Crăciun permanent, vă rog!

marți, 16 octombrie 2012

Simpla expresie a vieții


Nu știu și nici nu vreau să știu un termen limită pentru povestea de basm în care mă aflu și în care totul este atât de minunat încât nu trebuie să îmi mai fac griji de lumea imperfectă. Cu un zâmbet sincer de om împlinit privesc lumea din jurul meu. Sunt asemeni personajului lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, atunci când se afla pe insulă: dacă am tot ce îmi trebuie, nu am nevoie de mai mult pentru că nu am ce face cu el, fiindcă „tot ce este bun în lumea aceasta nu are preț decât atunci când ne aduce vreun folos”. Totul se învechește iar mulțumirea răsare treptat pe recoltele sădite târziu.

În zilele noastre, ce-i drept e destul de greu să ajungi la punctul în care să te consideri un om îndeplinit pentru că totul din jurul nostru contribuie într-un fel sau altul ca urcarea noastră să fie cât mai greoaie adăugând piedici după piedici, începând de la dezamăgirile cotidiene, la necazuri care te afundă în mocirla misogină a lumii în care trăim și în care fiecare pare să trăiască după regula junglei, în care luptă doar pentru el și te dărâmă din greșeală pentru că te aflii pe aceeași ață dreaptă, pe care și-a întins-o bine până la destinația propusă.

Fiecare om de pe acest mapamond își găsește împlinirea într-un anumit domeniu. Trebuie luate pe rând, nu le poți avea pe toate deodată. Răsuflăm bosumflați că nu găsim un loc de muncă în domeniu cu toate că am terminat facultatea de câteva luni și pierdem vremea tolăniți în pat sau ne înscriem la master pentru a mai prelungi perioada de „am timp să lucrez, acum învăț”, regretând că am ales acea facultate cu toate că alta părea mai bună. Mai bună doar pentru că nu am ales-o. Dacă alegeam alta, eram în aceeași situație de regret, dar așa suntem noi oamenii, nemulțumiți dacă pocnitul din degete nu funcționează atunci când vrem noi. Încep să cred că firea aceasta a noastră omenească are inclus regretul. Orice am face, ceva ne nemulțumește.

În zbuciumul acesta de zi cu zi, cu greu ne putem menține pe linia de plutire, fără a cădea în vreo extremă. Luptăm să ajungem sus fără a mai ține cont de cei din jurul nostru și chiar de noi înșine. Ajungem sus după multe lupte, ne simțim niște învingători dar după o mică privire de jur împrejur, realizăm că „învingătorul este întotdeauna singur”. Scriitorul Paulo Coelho, a ales cu cap titlul acesta uneia dintre cărțile lui, considerate deja un best-seller. 

A lupta este un lucru bun. Haideți să luptăm! Dar oare acea simplă expresie a vieții: a trăi în armonie, a fi mulțumit cu ceea ce ai, nu este îndeajuns? Sau oare toți suntem „bolnavi” de acel sindrom în care vrem să îi ajutăm pe cei din jurul nostru fără a ne mai preocupa de noi înșine?

Ar fi bine, dar din păcate noi, oamenii, nu suntem chiar atît de buni să nu privim întâi la noi. Asta e realitatea.  A te bucura în simplitatea ta nu este un lucru ușor pentru că trebuie să fii mulțumit cu ceea ce ai și să nu tînjești la ceea ce nu ai, devenind un nemulțumitor care își plânge zilnic soarta. 
Tu pentru ce ești mulțumitor?

marți, 31 iulie 2012

Locul unde oamenii știu să dea „bună ziua”

La oraș cu siguranță nu, aici oamenii se salută din priviri din cauza lenei care îi încleștează gura cât trece pe lângă o persoană cunoscută, nici nu mai discutăm cazul în care persoana e necunoscută. Am spune cu siguranță că doar la sate toată lumea se salută. Ce-i drept așa și este, la sate lumea se salută și uneori mai încep conversații, chiar dacă nu se prea cunosc.

Este un obicei bun. În afară de sate, am descoperit locul unde salutul poate veni din partea unui necunoscut. La munte. În inima munților aventurierii se salută între ei, te întreabă ce traseu ai mai făcut astăzi, îți recomandă alte locuri în funcție de gradul de dificultate și ar sta cu cea mai mare plăcere de vorbă cu tine în timp ce admiri peisajul sau în jurul focului pentru a cânta muzică folk să răsune prin văile munților. Sună ca o filă ruptă dintr-un basm. Așa și este. Această poveste este una cu și despre oameni, despre curajul lor de a spune „salut” și de a-și povesti experiențele montane în vârful muntelui unui necunoscut, doi oameni care au alergat în singurul loc în care aerul este curat iar apa este cel mai bun medicament.

Oamenii se salută aici pentru că sunt „oamenii munților”, iar ceea ce îi leagă și îi face „frați” sunt munții înalți și superbi care îți oferă cea mai bună deconectare de orașul în care locuiești, de zgomotul și poluarea în care își desfășori activitatea.

Probabil ai spune că un salut primit de la un necunoscut în timp ce urci prin păduri pentru a ajunge pe creasta muntelui, nu are o prea mare importanță, ei, se pare că atunci are importanță. În timp ce răsuflii greoi urcând panta abruptă pentru a ajunge la vârf, un salut îți fură un zâmbet și câteva cuvinte care te face mai „omenos”.

Nu am stat atât de mult pentru a mă bucura de plăcerea călătoriei mele de a descoperi locuri noi, dar suficient de mult încât să mă fascineze și să îmi pot încărca bateriile. Astfel am învățat că un salut sincer din partea unui necunoscut contează și nu trebuie să trăiești la sat pentru a fi amabil. Asta e ceea ne lipsește nouă orășenilor prea ocupați cu promovarea noastră profesională: răsfățul unei dimineți răcoroase liniștite și obișnuința de a spune „bună ziua” celor din jurul nostru.

marți, 17 iulie 2012

Discuții de vară

Vântul rece din miez de noapte îl inhalez cu atâta ardoare de parcă aș vrea să mă răcorească cîteva zile de caniculă. Zilele călduroase de vară sunt împărțite în două: cu un ochi la politică și cu un ochi la copilașii drăgălași care tot mă atenționează că vor atenție maximă pentru că le-am oferit prietenia mea și nu cumva să uit de promisiunea făcută: să le cumpăr „cispuri” și să rămân mereu lângă ei.

Cu telecomanda în mână schimb de pe un canal pe altul pentru a vedea unghiurile de abordare asupra referendumului, dacă tot e „în topul” discuțiilor, alternând cu citirea paginilor de web în care unii jurnaliști analizează cât se poate de serios problema pictând tabloul „țara mea ca o manea” (articol din Dilema Veche scris de Vintilă Mihăilescu).

Sunt atât de multe articole scrise despre situația politică din țară îmbibate în păreri bine susținute pe care nu le-aș putea dărâma așa ușor. Nici nu am intenția. E totuși zi de vară, sunt zilele mele libere în care îmi țin „încărcătorul” permanent în priză pentru a fi un cetățean informat și nu unul turmentat în care buimac să întreb „eu cu cine votez?”.

Când trebuia să fie o vreme liniștită, țara s-a răsturnat cu susul în jos și a devenit agitată din toate părțile. Printre discuțiile noastre obișnuite se aduce vorba despre politică și ajungem să încheiem seara răsuflând resemnați în ce hal a ajuns țărișoara noastră. Dacă tot ne-am făcut bagajele pentru concediu, parcă am mai adauga câteva să plecăm definitiv.

Cu ochii negri mari printre firele de păr blonde îmi urmărește fiecare mișcare stând liniștită în brațele mele, vrea și ea o plimbare și niște „cispuri”, nu pălăvrăgeală de pe un ecran de sticlă. Nu înțelege nimic din tot „circul” ăsta. E sinceră și îmi spune asta.

Mai bine las politica și mă îndulcesc cu năzbâtiile celor mici aflați în jurul meu. Ei mă fac să zâmbesc, dar pe de altă parte situația actuală din România mă întristează. Eu înțeleg „circul” dar lipsa de eleganță, nu. Căldura și politica sunt subiectele care ne ocupă o mare parte din agenda noastră.

Cu toate acestea ne putem bucura de zilele frumoase de vară savurând o limonadă rece.

marți, 26 iunie 2012

Eu unde mă duc?

Am primit întrebarea asta („Tu unde te duci?/ unde pleci?”) de fiecare dată cu zâmbetul pe buze, dar pe zi ce trece am început să fiu reținută în a mai răspunde așa repede, explicând și gesticulând prea mult. Fața aia cu zâmbetul larg care răspundea la întrebare devenise o față pierdută care, în interior își dorea să alerge departe de lume și să se bucure de frumusețea unui câmp de maci roșii. Doar de liniștea sufletului avea nevoie.

Mă apropii din ce în ce mai mult de încheierea unei etape din viața mea, va trebui să îmi fac bagajele și să plec din perioada studenției pentru că mi-a expirat „abonamentul”. Urmează să intru într-o nouă etapă, căutând lucruri noi necesare pentru o viață modestă și liniștită. E greu să îți dai seama ce vei face peste câteva luni pentru că de cele mai multe ori ne facem planuri dar acele planuri pot fi spulberate într-o secundă și îți pot schimba drumul pe care inițial vroiai să mergi. În pofida unor eventuale schimbări, eu, un om neînsemnat din lumea aceasta mare și fioroasă precum o leoaică, voi continua să merg cu pași mărunți și siguri spre adăpost.

Ne gândim la viitor pentru că e normal să fie așa, suntem oameni și ne facem planuri mărețe chiar dacă suntem conștienți că unele din ele nu se vor îndeplini. Dar ce ne împiedică să visăm la viitorul nostru? Suntem realiști dar în același timp și optimiști pentru că optimismul ăsta e ca un drog de care suntem dependenți pentru a merge fericiți la muncă, pe stradă, la cumpărături sau acasă.

Unde mă duc? Nu știu unde merg, nu știu în ce oraș voi sta, nu știu ce voi lucra, nu știu ce voi mânca mâine. E imposibil să știu asta, pot doar să spun că am planuri să rămân sau să merg în orașul X, să fac ceea ce îmi place și voi încerca tot timpul să stau acolo unde mă simt ca acasă.

Când îmi va fi greu, o să mă refugiez în brațele celui care mă susține și îmi va șopti „totul va fi bine”. Atunci voi ști că totul va fi bine.

sâmbătă, 16 iunie 2012

Răsfăț pentru suflet

Ai simțit vreodată că în adâncul sufletului tău îți dorești să fii în altă parte? Visezi să stai liniștită pe marginea mării și să asculți cum valurile se sparg de mal, trecând la o stare melancolică privind cu drag vremurile de altădată și cele ce vor veni. Nu încerci să cauți pe cineva să porți o conversație ci doar să fii cu tine însuți. Nu îi respingi pe cei care îți sunt permanent alături ci doar vrei ca în unele momente să fii doar tu și marea. Doar tu și gândurile tale. Doar tu și prezentul.

Viața pare să alerge atât de repede încât uneori ai impresia că vrea să te depășească și să te lase undeva uitată de lume, să te descalifice de la maratonul vieții.

Nu optimismul este cel care lipsește atunci când privești viața fără ochelari de cal sau cu lupa, ci dorința de a întemeia noi vise. Vise în care ne-am putea găsi refugiul atunci când lumea ne atacă,atunci când totul pare să se distrugă în jurul nostru, atunci când suntem pe punctul de a ne panica sau atunci când ne vine să plângem fără a ști motivul.Acel loc numit vis nu este un palat ci doar un locușor de refugiu, în care mintea ți se limpezește, te lasă să visezi la frumusețea lucrurilor mari sau mărunte iar a doua zi îți începi ziua fresh ca după un duș rece.

vineri, 8 iunie 2012

Mâine te voi privi cu alți ochi

Pentru câteva minute bune am înghețat zâmbind în fața aparatului de fotografiat, cu toate că soarele puternic îmi stătea împotrivă. Un nou album se realiza alături de persoanele care au vrut să contribuie la poza bucuriei mele de la absolvirea a trei anișori de învățat d`ale jurnalismului. Inima îmi bătea mai repede decât în zilele normale iar emoțiile se ascundeau sub roba prea mare și prea lungă pentru mine.

Am mărșăluit bucuroși că am terminat anii studenției, am țopăit alături de trupa Taxi cântând că va veni o vreme când ne vom plânge de toate lucrurile dar sclipirea din ochi arăta speranța noastră că vom rămâne niște stele care nu  vor cădea ci vor pleca spre un alt cer. E doar un „la revedere”, nu „adio”.

Am aprins lampioane, uitându-ne nostalgici la balonul nostru de hârtie care a luat dorința noastră și a dus-o mai aproape de Dumnezeu. Nu doar am dat lampioanele simultan pentru a acoperi cerul ci am și zâmbit simultan. Norocoase lampioane, au furat mii de zâmbete și dorințe. Dacă depășirea recordului mondial era estimat la un număr mai mare, alături de cele 12.740 de lampioane, au fost mii de zîmbete și dorințe. Eu zic că scopul a fost atins, chiar dacă inițial era altul.

Fiecare eveniment ne-a arătat că ne putem bucura de viață chiar dacă  ne va aștepta mâine o zi mai grea sau o zi de căutat activități constructive pentru că studenția și-a luat rămas bun de la noi.

Poza unui proaspăt absolvent pare modificată în Photoshop dându-ți impresia de o inconștiență prin zâmbetul atât de sincer. Dar, este acesta sfârșitul zâmbetului nostru sincer și bucuria de a primi ceva din truda noastră? Nici pe departe. Ăsta e doar începutul. 

Astăzi, am absolvit facultatea și am rămas gândindu-mă că orașul Iași  va rămâne orașul studenției mele care mi-a oferit bucuriile unui om la început de drum.
De mâine voi privi Iașiul cu alți ochi. De mâine vei fi  orașul în care voi trăi alături de noua mea familie. Alături de mine, te-ai schimbat dar păstrezi aceeași căldură de a primi străinii care vor să îți spună „casă”.

sâmbătă, 2 iunie 2012

O lume. O viață. O urmă.


Foile de ziar cu semnătura mea au început să se îngălbenească. Am întins mâna să fac cunoștință cu tine, lume dragă care mi-ai promis prietenie veșnică și mi-ai dat cadou un zâmbet care a început să se pietrifice. La orice oră, mă chemai să văd ceva nou care să îmi rămână în memorie și să pot crea un album de amintiri. Nu m-ai lăsat să am un semn al întrebării la albumul amintirilor. Am venit uneori  după tine de bunăvoie  iar alteori m-ai luat forțat și mi-ai deschis ochii larg ca să îmi arăți ce puteam pierde dacă preferam să stau acasă și să umblu aiurea prin lumea virtuală a internetului care vrea să te dețină definitiv în „Second life”.
Odată cu alarma telefonului care suna în fiecare dimineață la ore diferite, îmi șopteai „bună dimineața” amintindu-mi că este o lume întreagă afară care mă așteaptă să le transmit ce se mai întâmplă în lumea aceasta fără margini. Tastatura deja a început să își piardă din valoare, tu, lume meschină, ai început să îți pierzi din valoare. Asemeni literelor de pe tastatură care puțin câte puțin devin invisibile, lumea vrea să  înceapă un alt drum și vrea să mă lase singură pe propriile mele picioare. Am crescut, am trecut cu brio momentele copilăriei liniștite și a adolescenței cu fluturi în stomac. Am ajuns la maturitate și am început să simt cum numărul anilor își face simțită prezența în corpul meu.
Calendarul înroșit cu x-uri până la ziua mea de naștere care nu vroia să treacă mai repede pentru a ajunge om mare, nu mai există acum. Așa este, nu? În prezent, îți dorești să uiți câți ani ai și să rămâi la cea vârstă în care râvneai să ajungi când erai copil.
Prietenia veșnică pe care mi-ai promis-o, alături de oamenii care mă vor ajuta să ajung tot mai sus, este  departe de ceea ce văd. Educația pe care am primit-o nu e la fel ca a celorlalți, așa cum tu îmi spuneai cândva.  Unii încă nu au realizat că cel de-al doilea război mondial s-a terminat, alții nu pot fi educați când apar noi obiecte turistice în oraș.
Mi-ai format o lume de cristal care s-a spart odată ce am ieșit să privesc cu atenție în jurul meu.  Nu, tu nu poți să îmi promiți marea cu sarea, doar eu pot să îmi aleg calea și oamenii care pot să mă ajute să îmi redecorez lumea așa cum mi-o imaginam. Dar îți mulțumesc pentru că m-ai trezit la realitate.
Griul din lume s-a pătat cu niște culori vii. Sunt culorile pe care am ales să le folosesc pentru a picta un tablou alături de umbrele negre. Mă voi picta foarte aproape de ei pentru ca mâna mea să ajungă să îi păteze cu acele culori vii pe care am ales să le folosesc. Va ieși o adevărată artă a unor urme de pași imprimați într-o lume dată, nu aleasă. Este tabloul vieții mele care poartă semnătura mea.

marți, 29 mai 2012

Sfârșitul unui capitol. Începutul unei profesii.

„E foarte adevărat că o diplomă nu dă talent, totuși o pregătire
bună nu e decât folositoare breslei gazetărești”- Constantin Mille
Caietul cu file albe urma să fie umplut cu activitățile mele zilnice din perioada studenției, cu bucuriile și tristețile ei. Mi se face un gol în stomac și încep să am emoții când mă gîndesc că se apropie timpul să îmi iau la revedere de la studenție. Mai e un pas până la îmbrăcarea robelor, punerea tocii pe cap și poza de grup care nu va mai fi în această formulă niciodată.
Adunați de peste tot, am devenit colegi și ne-am împărtășit dezamăgirile și bucuriile de la cursul X sau de la examenul Y.

Am început timidă cu un reportofon, un pix și un carnețel. Nu îndrăzneam să adresez mai multe întrebări de aceea ajungeam acasă cu lucruri realizate pe jumătate. Anii de pe băncile facultății m-au schimbat și m-au adus mai aproape de a afla adevărul despre lumea în care îmi desfășor activitatea. Nici o persoană intervievată nu pleca până nu adresam toate întrebările. Atunci lucrurile au început să fie realizate complet. Asta se întâmpla prin anul doi de facultate. Țin să precizez că este vorba de curaj nu de nesimțire.

Ca orice viitor student am venit la facultatea de Jurnalism încărcată cu optimism și vise îndrăznețe. Au trecut trei ani și încă mă ghidez după ele. Ce-i drept, am devenit mai realistă și am aflat tot ce este în spatele acestui nume de jurnalist precum și puținele locuri de muncă. Mai am de descoperit.

Sună bine. Știu asta. Mulți au impresia că a face jurnalism trebuie doar să îți placă să vorbești și nu trebuie să înveți teorie. Departe sunt de adevăr. A fi jurnalist nu e chiar așa simplu, e nevoie de inteligență, inspirație, curiozitate, creativitate, optimism și să fii un om căruia îi place să se deplaseze. Știu ce e în mass media astăzi, dar asta nu înseamnă că se practică meseria cu profesionalism. Eu nu încerc să fac meseria asta doar pentru a avea de unde să mă întorc acasă ci să devin din ce în ce mai profesionistă în tehnicile mass mediei.

Când faceam practică (muncă de teren) la agenția de presă a Universității, îmi plângeam de milă. Alergam toată ziua, să fiu prezentă la nu știu ce eveniment, la lansarea de carte a dl Cutărescu ș.a...și totuși îmi plăcea la nebunie, mă atrăgea ca un magnet pentru că nu eram obligată să merg la toate evenimentele. Acum tânjesc după acea perioadă dinamică în care mâncam știri la micul dejun, la prânz iar la cină mergea ceva mai ușor de digerat, poate un text de opinie.

Dacă ar fi să dau timpul înapoi aș face aceeași facultate, aș veni cu același optimism și aș munci mai mult decât am făcut-o.

Odată ce mă apropii spre ușa de ieșire a studenției de pe băncile Facultății de Jurnalism îmi dau seama că aveam nevoie de mult mai multă experiență pentru ca să fiu cu adevărat pregătită în mediul media. Am adunat atâtea învățături și simt că mai am nevoie de încă puțin timp pentru a deveni mai bună. Poate e un simplu mod de a trage de timp și teama de a intra în ritmul muncii din mass media. Așa cum o profesoară de-a mea spunea: „ai nevoie de motivație ca să răzbești în acest domeniu”.

Anul întâi a fost o perioadă de dezmeticire pentru că nu prea știam să îmi organizez timpul și alergam să ajung la timp cu toate că puteam merge agale. Este o perioadă frumoasă dar ea este cărarea care duce spre un nou început. Un nou loc, o nouă familie...o nouă perioadă.

Mă bucur acum și mă voi bucura și atunci, poate chiar mai mult.
TinaR - VIP

luni, 28 mai 2012

Diferențe culturale. Ce îmi place la americani.

De multe ori am avut impresia că cele mai importante diferențe culturale sunt doar cele mari, care se observă de la prima vedere și se fac studii intense despre acest subiect. Din acest motiv, nu eram interesată și nu mă frapau diferențele culturale.

Trăim într-o lume în care protocolul este din ce în ce mai mic, iar relațiile dintre persoane se pot lega mult mai usor și nu mai ești nevoit/ă să treci printr-o serie de reguli. Prima problemă a fost rezolvată.
Următoarea barieră este limba diferită. De multe ori persoanele care nu cunosc o limbă străină nu pot discuta cu persoane care vorbesc altă limbă, ceea ce îi face să apeleze la gestică și mimică. E comic și trist să vezi cum cineva se chinuie să explice ce freză vrea să își facă sau ce boală are și ce îl doare.

Zilele acestea am avut ocazia să cunosc îndeaproape câteva pesoane din Statele Unite și am putut observa micile diferențe culturale care nu se pot observa la o primă vedere ci doar dacă stai să analizezi. Ai zice că sunt neimportante, dar ele contează atunci când românul nu se adaptează și continuă să se manifeste așa cum știe cu toate că deranjează sau îi uimește pe ceilalți cu modul său de comportament.

Primul aspect (cel mai amuzant) este pupatul la români. În România pupatul zdravăn pe ambii obraji și zgomotos este cel mai practicat, pe când americanii nu au deloc obiceiul de a te pupa ci doar de a te îmbrățisa. Sincer, mi-a plăcut foarte mult modul lor de a reacționa atunci când vroiau să își ia la revedere de la tine sau să te felicite. E o îmbrățișare sinceră și caldă care nu necesită nicio pupătură zgomotoasă.
Americanii au rămas puțin șocați de felul insistent de a fi pupați pe ambii obraji pentru a-i saluta. Ei se fereau dar când mai venea câte o persoană mai în vârstă, nu mai scăpau. Erau prinși într-o zonă crepusculară în care îi amețeau zgomotul pupăturii și urma lăsată pe obraji.

Înțeleg că așa e românul, mai drăgăstos din fire, dar...stând într-o zonă neutră și observând, românii păreau puțin sălbatici.

Pe lângă aceasta, americanii sunt pasionați de sporturile lor. Știu că și românașilor le place fotbalul junglei de la noi, dar discuțiile despre fotbal se găsesc doar între grupurile de suporteri (două înjurături într-o propoziție) și rareori între discuțiile unor simpli oameni.

Americanilor le place să vorbească despre ele și să poarte șepcile echipei lor favorite. Purtarea unei șepci e ceva normal la ei. La noi mai puțin. Șepcile sunt purtate în general de sportivi sau de oameni care lucrează pentru a se proteja de soare.
Dacă la ei a face cadou o șapcă este ceva obișnuit, la noi este puțin ieșit din comun dacă nu ești vreun sportiv.

Un alt sport al românilor pe lângă fotbal este acela de a ne plânge de milă pentru tot ce ni se întâmplă. Opus culturii noastre, americanii nu au sportul asta, cu toate că și ei au probleme (unul din ei era bolnav de cancer, altul abia aflase că fata lui are cancer ș.a) nu își plângeau de milă ci mai degrabă mă încurajau pe mine care eram sănătoasă și îmi faceam griji pentru a învăța. Era un lucru minor, lipsit de importanță dar ei totuși mă încurajau și nu scoteau în evidență că problema lor e mai importantă. Nu știu cum reușeau.

Lista de diferențe culturale poate continua, acestea sunt doar câteva dintre ele pe care le-am observat de-a lungul zilelor. Nu vreau să scot în evidență doar lucrurile negative la români și cele pozitive la americani. M-am referit doar la detalii, acele lucruri care trec neobservabile prin fața noastră. Aceste mici detalii nu sunt pregătite dinainte, sunt spontane. Ăsta e adevărul.

Dacă două persoane din culturi diferite se întâlnesc, cel mai bine e să existe un echilibru pentru ca nici una să nu se simtă incomod. În concluzie, trebuie să te adaptezi.

Tu ai renunța la obiceiurile tale culturale dacă te aflii într-un cerc de persoane cu un alt tip de cultură?
TinaR - VIP

duminică, 20 mai 2012

„Grafică” la Copy Center

Ieri, pe lângă maratonul de rezistență pe care l-am făcut obligatoriu ascultând timp de șapte ore prezentări despre cum ar trebui promovată frumusețea Iașului, s-a aprins o scânteie la un copy center. Din păcate mai depindem de ei, iar ei scot bani frumoși din asta.

Printre zecile de prezentări și eu aveam una, așa că m-am dus la Ady Center să scot un model de pliant pentru campania pe care urma să o prezint. Acolo m-am izbit de o mare problemă: dacă nu ai de scos foi simplu: față-verso, din document Word, supui angajații la folosirea minții sau a eventualelor cunoștințe.

Pentru că băiatul nu știa mai nimic și-a chemat colega, o domnișoara care nici nu știa să scoată o imagine față verso și răsufla zgomotos la fiecare click dat în plus. Ee, colac peste pupăză, a greșit. I-am explicat ca trebuie să inverseze două imagini pentru a ieși corect. S-a uitat așa ciudat la mine parcă vorbeam chineză.
Deja se ofticase scoțând fum ca un tren personal CFR de parcă era cineva vinovat de lipsa ei de competență de a inversa două poze. Apoi îmi spune că nu stă ea să îmi facă mie grafică.

Îmi venea să râd, dar m-am abținut și i-am explicat că a schimba două imagini: cea din stânga la dreapta și cea din dreapta la stânga, în PAINT, nu e grafică. Modelul de pliant a necesitat grafică dar ceea ce ea trebuia să facă era banal, o minusculă cunoștință generală. Cu siguranță nu știa ce înseamnă aia grafică. M-am temut să îi dau exemple de programe ca nu cumva să creadă că vorbesc în altă limbă.

Nu ne-am născut cu calculatorul în brațe dar din adolescență de când îl folosim, am avut programelul ala din Windows, Paint, unde mâzgăleam cu creionașul virtual.
E ca și cum o persoană vrea să facă Facultatea de Matematică dar se încurcă la tabla înmulțirii.

Am lăsat-o puțin să descopere Paint-ul, dar văzând că nu se descurcă și pierzându-mi răbdarea și timpul, i-am explicat pas cu pas cum trebuie să facă. Încă mă minunez cum fetișoara aia a ajuns să lucreze la un Copy Center când sunt atâția tineri mult mai pricepuți. Din păcate ei stau degeaba pentru că locul lor de muncă este ocupat de persoane incompetente.

Prin urmare, am aflat ce înseamnă „grafică” pentru angajații de la Copy Center care au apărut la fiecare colțișor din zona Universității.

miercuri, 16 mai 2012

Stare de inconștiență...

Destul de târziu mi-am făcut timp pentru filmul Pearl Harbour. Este un film cu o istorie fascinantă și nu ar trebui să lipsească din Cv-ul unui cinefil.

Filmul arată clar ce înseamnă suferința mistuitoare a războiului și lupta pentru pace. După ce am terminat vizionarea filmului, suspinând după finalul frumos dar în același timp trist, mi-am dat seama că noi, cei din ziua de astăzi, nu știm ce înseamnă războiul.

Când declarăm război, ne-am gândit vreodată ce ar însemna în realitate acest lucru?
Când soluțiile nu își fac apariția, declarăm tare și răspicat „război”. Declarăm război îmbătrânirii, carierei, încălzirii globale ș.a

Strigăm pentru schimbare și trimitem oameni în armată pentru a-și risca viața pentru țară, populația care și-a dorit atât de mult schimbarea. Suntem neutri.
Nu știm cum e durerea din sufletul unei mame care și-a pierdut fiul, o soție care și-a pierdut persoana cea mai dragă din viața ei sau fiica care și-a pierdut tatăl. Eu nu știu, este o durerea prea mare și nu cred că o pot duce.

Suntem inconștienți atunci când vrem război pentru a schimba lucrurile. Războiul care se tot declară pe la televizor între diverși oameni politici sau vedete este un război de râsul lumii.

Când au fost protestele în țară, mulți păreau dispuși să facă orice ca să își spună părerea, susțineau chiar un posibil război. Oare știau ei ce înseamnă asta? Erau ei dispuși să își piardă viața, să lase în urmă o familie, prieteni, carieră...o viață de om simplu pe acest pământ?

Timpul a trecut, războaiele care au scris istorie s-au încheiat. Acum, cuvântul a devenit cea mai puternică formă de război. Atacurile la persoană sunt atît de dese încât am impresia că vocabularul s-a restrâns doar la cuvintele astea.
Televizorul prin diverse programe își etalează „armele” (în special în această perioadă în care fiecare persoană din noul Guvern este incompatibilă sau hoață). Pe stradă lumea vorbește despre asta, la facultate ne sunt explicate cele mai importante „arme” de atac.
Ne lipsește uniforma și scutul...

luni, 23 aprilie 2012

Pelerinaj în șatră. Destinația?

Alegerile din Franța țin cu sufletul la gură rromii noștrii întorși în concediu pe o perioadă nelimitată.
Ce-i drept, ne-am săturat de Sarkozy cum ne zice silabisit despre aderarea în spațiul Schengen „c'est ne pas possible”, de aerele lui superioare față de România și de faptul că ne trimite mai mulți hoți de buzunare, spunând că sunt de-ai noștri.

Ai pozat domnule Sarkozy alături de „umilul” nostru președinte ca o vulpe. Încă de pe atunci erai vânătorul. Șiret și fără carismă.

Acum rromii noștri care au probleme de personalitate și supărați din fire pe noi că nu le spunem țigani, fac vrăji ca și în alegerile finale precum a fost în exit-poll-uri să iasă socialistul Holland, sperând să le fie mai bine. Poate el îi vor lăsa se cânte imnul tării pe tărâmuri franceze. Las' că acordeonul încântă urechea și golește buzunarele.

Trec țiganii, trec...

Și-au rezervat un loc în avion de la mic la mare, și-au făcut bagajele sperând la noua lor victorie dând bani la vrăjitoare să îl împiedice pe Nicholas Sarkozy să mai câștige locul la președinție.
Se apropie ultimul strigăt pentru îmbarcare. Se aude un cântec de bucurie „Trec țiganii, trec/ se duc și petrec”...

Domnule Sarkozy, păzește-ți spatele că rromii sunt periculoși dacă îi superi. În locul tău m-aș ascunde bine. Poate vizitați România pentru o perioadă nelimitată? Avem maniere: ținem cuțitul în mâna dreaptă și în stânga furculița.

duminică, 22 aprilie 2012

Legăturile bolnăvicioase ale desenelor

Cu ochii ațintiți la televizor urmăream atentă cum Tom îl aleargă pe șoricelul inteligent Jerry sau urmăream încercările lui Dexter de a realiza experimente bune. Erau desenele mele preferate aflate sub sigla Cartoon Network. Pe atunci nu erau dublate, le ascultam în engleză și chiar mai învățam câteva cuvinte.


Pe lângă relaxarea din vacanța de Paște, am „copilărit” puțin cu dragii mei nepoți încercând să caut un desene animat potrivit vârstei lor. Am renunțat în cele din urmă și ne-am jucat împreună.


Am rămas șocată cum TOATE desenele acum sunt dublate, dar nu oricum! sunt dublate cu înjurăturile și cuvintele urâte din limba română. Eh, numai la români vocabularul e plin de înjurături.


Nu demult se vorbea printre oamenii din Parlamentul românesc care ridică ambele mâini la vot despre legea dublării în limba română a tuturor filmelor. Bineînțeles nu a fost adoptată. Cum să traduci filmele într-o română cu atâtea înjurături?


Un motiv pentru care evit multe din filmele românești este acesta. Scenariul filmelor românești este recitat dintr-o înjurătură într-alta în care românașul vrea să își trăiască „american dream-ul” pe ritmul muzicii Puya.


Nu mă mai miră de ce copii de mici știu cuvinte urâte și sunt violenți. Desenele animate nu mai sunt educative cum erau cândva. Acum sunt monștrii, samurai, vampirii și alte personaje ciudate.


A apărut un scurtcircuit în educația copiilor, părinții lucrează mai mult de 8 ore pe zi și nu își mai rezervă timp pentru rolul de îndrumător ci se conformează să fie simpli susținători financiari. S-au realizat multe studii în care arată consecințele vizionării programelor nerecomandate copiilor, totuși ele există și copii în inocența lor, dau peste ele.


Disney Chanel suna ca o prințesă care își așteapta prințul pe un cal alb, dar realitatea e de fapt doar o luptă dintre vampiri și vârcolaci iar Cartoon Network s-a transformat într-un Cartoonito needucativ.

Groupon - VIP

miercuri, 4 aprilie 2012

Privirile necunoscuților

Pe bulevardul aglomerat fiecare persoană își etalează noua îmbrăcăminte, noua coafură, noul mers, noul obicei, noul mod de a privi. E luna marilor investiții.


O doamnă cu o pălărie imensă, mai mare decât un lighean, cu greu vede pe unde merge. De aceea merge așa apatic, nici tocurile cu platformă nu o ajută. Poate se grăbește să ajungă undeva nu am de unde să îmi dau seama, nu schițează graba. Cei din jur au timp să îi observe pălăria probabil luată din Paris de un bogătaș, pantofii luați din economii și geanta Luis Vuitton primită cadou de la un unchi care nu are ce face cu banii și își mai aduce aminte din când în când ce rude are. Să le mai ajute, zice el. Poate o să fac cunoștință cu acel unchi și o să îi spun să ia mai bine ceva mai folositor decât o geantă care costă cât o mașină.


Privirile ni se întâlnesc iar eu rămân fixată asupra pălăriei, îmi schimb totuși privirea ca să nu devin insistentă. Printre firele împrăștiate de praf aștept culoarea verde a semaforului, mașinile la fel. Prin geamul mașinii o fată cu ochii mari pierdută în peisajul orașului Iași plin de găuri, conducte roșii și mormane din bordura scoasă, mă privește. Îi răspund tot cu privirea dar o schimb rapid și mă uit aiurea prin altă parte.


De multe ori privirile necunoscuților se întâlnesc cu ale noastre dar ne schimbăm privirea. Nu-i așa că ne deranjează privirile insistente? Există un spațiu lumită care nu acceptăm să fie depășit. În aglomerația mijloacelor de transport trebuie să existe un spațiu în care să respiri, în care să poți privi afară prin geamul murdar și nu la persoana care te fixează cu privirea și te împinge să își facă spațiu ca într-un meci de rugby.


Printre deciziile pe care trebuie să le luăm începând de la ce să mâncăm dimineața până la ce film să alegem să ne uităm înainte de culcare, cunoaștem priviri noi, priviri care nu s-au mai întâlnit niciodată și poate nu se vor mai întâlni niciodată. Privești și ești privit/ă. Suntem oameni și analizăm privirile necunoscuților căutându-ne sau căutând un răspuns la o problemă. Trebuie să avem puterea de a privi. Putem citi din ochii oamenilor fericirea, tristețea sau nepăsarea.


Ne ferim de ochii necunoscuților pentru a ne păstra un scut, să nu ne pună etichetă sau să ne considere vulnerabili după ce privirile timp de 3 secunde s-au întîlnit. Acea privire nu o vom mai întâlni, cât rău ne poate face? Suntem fragili și ne spargem foarte ușor, refuzăm să ne considerăm vase slabe și cădem de pe clădirile zârie-nori ale mândrei noastre.


Sunt zile în care privirea mea e absentă, nu observ cine trece pe lângă mine. Evit privirile insistente și privesc în gol jucându-mă cu gânduri răzlețe.


Acum că a venit primăvara timidă mă pot plimba prin parc să admir vremea frumoasă. Aleg o bancă. Stau să privesc oamenii care trec sau copii care se joacă. Ni se întâlnesc privirile timp de o secundă...

marți, 3 aprilie 2012

„Școala altfel”


Inițial mi s-a părut obositor să văd copii și adolescenți îmbulzindu-se prin holul Universității uitându-se ca la un muzeu, dar apoi am văzut cât de frumos este acest program. Să poți pentru o săptămână să faci altceva în afară de a sta la orele plictisitoare.
Are o semnificație importantă în viața lor de școlari să poată vizita împreună cu colegii Universitatea, Grădina Botanică mâncând înghețată de la Betty Ice din Copou sau să participe la diferite activități extrașcolare.
Mi-ar fi plăcut să am și eu în perioada școlii generale sau liceu o săptămâna „Școala altfel”.
În afara de internet, copii pot vedea frumusețea naturii. Măcar pentru o săptămână să comunice direct între ei și nu prin intermediul Facebook-ului.

luni, 26 martie 2012

Miopie


Primăvara își face târziu apariția. Timidă ne încălzește obrajii dându-le o culoare roșiatică. Oamenii după o iarnă așa de geroasă s-au săturat să hiberneze în apartamentele lor asemeni unei cutii de chibrituri. Sătui de mâncarea și desertul oferit de televizor, aerul de afară atrage precum un magnet.

Găteala de primăvară

Toți oamenii din oraș și-au dat întâlnire la aceeași oră, în același loc. Căldura a adus odată cu ea și praful înecăcios care îți întunecă vederea. Tragi aer în piept și înghiți mai mult praf decât aer simțind „leagănul respirației din piept” (expresie dată de Herta Muller). Acesta este doar începutul...

Parcurile sunt pline, oamenii au ieșit la plimbare singuri în căutarea unui prieten, în grupuri pentru a dezvolta relația lor de prietenie, în familie alături de copii pentru o plimbare și la puțină mișcare sau în cupluri îndrăgostite care își redeclară iubirea. Fiecare cuvânt de îmbărbătare este un cuvânt pentru inimă.

Badminton în aglomerație, mingi încurcate printre picioarele oamenilor care mai dau câte o pasă, fluturșii din pene alb murdar din pricina prafului zbor pe deasupra oamenilor, zgomotul rolelor urmat de o lovitură strașnică de pământ, mișcări periculoase de skateboard.

Zumzăitul activităților și a țipetelor de copii îți buruiază conversația ta liniștită. Dar e frumos să stai și să privești întregul meci fără arbitru în care fiecare om care se plimbă pe aleea din parc este un mic fotbalist. Te uiți mirat la ei și observi că oamenii par mai buni, își zâmbesc chiar dacă nu se cunosc.

Culoarea primăverii

Primăvara nu este doar anotimpul îndrăgostitului ci și anotimpul în care îți regăsești pasiunile, bucuriile de altădată, îți faci planuri bucurându-te de adierea suavă a vântului, descoperi noi lucruri care îți plac și dai starul unor noi aventuri.

Cu siguranță ne-ar fi mai ușor să analizăm oamenii, să îi criticăm din lipsa bunului gust în ceea ce privește vestimentația sau a bogatului vocabular al vorbirii. Să alegem totuși să nu îi judecăm și să ne eliberăm de miopie. Mai bine ne schimbăm privirea spre imaginea frumoasă a anotimpului și chiar a vieții. Frumusețea anotimpului de primăvară nu stă doar în căldura de după gheața groasă lăsată de iarnă ci în puterea ghiocelului de culoare albă care sparge gheața pentru a ne înfășura în parfum. Ce culoare are bucuria primăverii?
TinaR - VIP

luni, 19 martie 2012

Dimensiuni ale femeii: pantoful de cleștar

În prezent, în această comunitate mediocră, nu e chiar așa de greu să fii femeie. Mai există anumite discriminări subtile dar dacă ai dorința de a sparge gheața și ați imprima numele în cartea de istorie, poți. Trebuie doar să știi ce vrei pentru că „nu e simplu să știi ce vrei” (Lee Miller, fotograf).

Mă întorc în trecut și privesc la femeile care și-au definit viața printr-o personalitate puternică. Femei care au luptat pentru un statut social, pentru egalitate cu bărbații și pentru a-și depăși căsnicia banală de femeie de serviciu.

Reguli complicate și de neînțeles

Coco Chanel a trebuit să depindă de bărbați pentru a-și croi un drum spre inima Parisului care îi promitea faimă și bani. Doar când a avut banii ei proprii a considerat că există cu adevărat. Avea dorința arzătoare să nu mai depindă de bărbați pentru a fi privită cu respect și pentru a fi primită în cercul vicios al bogăției.
Margaret Thatcher, a luptat pentru a intra în politică alături de bărbați. Prima femeie din guvern care își făcea apariția prin sunetul tocurilor convingând prin cuvinte după multe lecții de modelare a vocii.
Oprah a reușit în pofida discriminării rasiale să convingă prin opiniile sale proprii și să prezinte aceleași trăsături ca un om obișnuit prins în mreaja vieții tulburată de apele agitate ale încercărilor.
Lee Miller, fotograf de război la revista Vogue, cînd revista prezenta realități de interes național, a luptat pentru a-și sătura setea de aventură.

Coco Chanel și-a dorit independență, Margaret Thatcher și-a dorit putere, Oprah bogăție iar Lee Miller alearga după o viață aventuroasă cunoscând ceea ce multora le scapă. Dacă v-ați pus întrebarea cum au reușit, răspuns este: prin perseverență.

„Eu nu sunt Cenușăreasa. Nu-mi pot forța piciorul în pantoful de cleștar”

Ele sunt doar câteva dintre femeile care au marcat istoria lumii feminine. Lee Miller într-o scrisoare adresată soțului ei îi spunea „nu sunt Cenușăreasa. Nu-mi pot forța piciorul în pantoful de cleștar”. Nu toate femeile se pot asemăna cu Cenușăreasa pe care o știm din basm, acea fată inocentă, minionă și plină de romantism. Însă fiecare dintre noi avem ceva „ca în basme”, acel „pantof de cleștar, rămâne mereu ascuns, în buzunar, în sertar sau în inimă, și îl păzim cu devotament absolut ” (Aurora Liiceanu).
Prin aceste exemple am vrut să scot în evidență un singur lucru. Fiecare femeie își scrie propria poveste de viață, are un mister al ei care este sau nu descoperit iar întrebarea bărbaților „Ce vrea de fapt o femeie?” (întrebare celebră adresată de Sigmund Freud) nu își are rostul. Puține din femeile renumite au făcut parte dintr-o familie de rang înalt, majoritatea se aflau într-un mediu modest și sărăcăcios. Au luptat să urce treptele societății care în perioada lor era un adevărat război ca să poată răzbi.

Paulo Coelho în cartea sa „Aleph” ne îndeamnă să privim lumea cu alți ochi și să ne întrebăm dacă am ajuns acolo unde vrem să fim? și dacă facem într-adevăr ceea ce ne dorim? Acestea ar trebui să fie și întrebările noastre pentru o viață împlinită.

Dacă îți plac urmele pașilor tăi în viață înseamnă că mergi spre drumul împlinirii. Nu există rețete cum să devii o femeie de succes pe plan profesional și pe plan personal pentru că așa cum e și la gătit, de fiecare dată când primim o rețetă, ea este diferită.
Multe dintre acele femei de succes care au marcat istoria prin talentul lor au căutat la alții ceea ce le lipsea în loc să caute înlăuntrul inimii. Dacă încă nu știi ce îți lipsește pentru a fi fericită, deschide poarta inimii și analizează fiecare colțișor chiar dacă sunt părți care nu dorești să știi că ele mai există depozitate în seiful inimii.

Cele mai mari dorințe ale oamenilor sunt puterea, iubirea și banii, „desigur că una dintre aceste trei dorințe este cea mai puternică, dar ea nu le anulează pe celealte, ci doar le face mai palide” (Aurora Liiceanu, „Patru femei, patru povești”). Cea mai puternică din ele ne domină viața și ne reprezintă.
Groupon - VIP